Servicii urologice operatorii

Te poți opera la prostată fără internare!

Vestea bună este că există o soluție simplă, o alternativă la intervențiile chirurgicale tradiționale, cu recuperare mai rapidă și mai puține efecte secundare, care poate restabili fluxul de urină, permițând întoarcerea la activitățile normale în câteva zile.

Terapia cu laser Green Light este o opțiune minim invazivă pentru tratamentul HBP (hipertrofia benignă de prostată), combinând eficiența procedurii chirurgicale tradiționale, cunoscute sub numele de rezecție transuretrală a prostatei (TURP), dar cu mai puține efecte secundare, cateterism mai scurt, recuperare mai rapidă și mai puțin dureroasă.

Green Light folosește energia laser pentru a elimina țesutul prostatic.

Terapia cu laser Green Light este, de obicei, o procedură ambulatorie, ceea ce înseamnă că pacientul poate pleca acasă după câteva ore și poate reveni la activitățile normale, fără efort, în câteva zile.

Vaporizarea cu laser Green Light pentru HBP poate fi considerată cel mai important avans chirurgical în tratamentul HBP din ultimele trei decenii.

Mecanismul de acțiune al laserului Green Light constă în producerea unei energii laser cu lungime de undă de 532 nm, care are afinitate specifică pentru hemoglobină, o componentă a celulelor roșii. Energia laser interacționează cu țesutul, care este transformat în vapori și apoi eliminat.

În același timp, vasele de sânge ale prostatei sunt coagulate datorită afinității laserului pentru hemoglobină, eliminând practic toate sursele de sângerare. Astfel, pacientul poate pleca acasă în aceeași zi, cu un cateter menținut pentru un timp scurt de 1–2 zile.

Prin urmare, conform literaturii contemporane, terapia cu laser Green Light pentru tratamentul HBP oferă multiple avantaje:

• Posibilitatea efectuării procedurii în regim ambulatoriu, fără spitalizare;
• Pierderi minime de sânge, ideal pentru pacienții cu risc crescut sau aflați sub tratament anticoagulant;
• Ameliorare rapidă a simptomelor;
• Recuperare rapidă și revenire promptă la activitățile normale;
• Timp de cateterizare redus (24–28 de ore);
• Eficiență demonstrată clinic;
• Lipsa asocierii cu impotență sau incontinență.

Tratament chirurgical

Adenomiectomia chirurgicală reprezintă îndepărtarea în totalitate a țesutului patologic de la nivelul prostatei. Căile de abord perineală și posterioară au fost abandonate, fiind utilizate în prezent doar căile anterioară transvezicală și retropubiană.

Complicațiile tratamentului chirurgical includ hemoragiile intra- și postoperatorii, infecțiile, problemele urinare și cele sexuale.

Complicațiile urinare sunt reprezentate de incontinența urinară și disurie, care, de regulă, apar tardiv.

Complicațiile sexuale pot include strictura uretrală, ejacularea retrogradă cu sterilitate secundară, dar fără consecințe asupra potenței sexuale.

Tratamentul endoscopic

Principiul acestui procedeu constă în ablația adenomului de prostată prin fragmentarea acestuia cu ajutorul unei anse electrice, procedeu numit rezecție transuretrală a prostatei. Rezecția prin ablație se realizează cu irigare continuă.

Complicațiile postoperatorii imediate pot include hemoragia și sindromul post-rezecție transuretrală, care apare ca urmare a reabsorbției lichidului de irigare în circulație, determinând hemodiluție, hipervolemie și uneori hemoliză.

Alte complicații care pot apărea după acest procedeu sunt similare celor din adenomiectomie, cum ar fi infecțiile urinare și genitale, incontinența urinară și alte tulburări micționale.

Recidiva adenomului apare în aproximativ 15% din cazuri, la 8 ani după intervenție. Procedura este indicată în special pentru adenoamele de sub 40 de grame. Adenoamele care depășesc 40 de grame prezintă un risc ridicat de recidivă prin restanță de țesut adenomatos.

Electrovaporizarea transuretrală a prostatei

Acest procedeu este similar rezecției transuretrale, diferența constând în ansa folosită, care are o intensitate de aproximativ 290 wați, realizând vaporizarea, disecarea și hemostaza țesutului adenomatos. Procedura este mai ușor de efectuat și are risc redus de sângerare comparativ cu metoda tradițională.

Alte metode alternative la terapia chirurgicală

Sunt:

• Hipertermia locală – temperatură de 42–43 °C o dată pe săptămână, timp de 6 săptămâni;
• Crioterapia prostatică – crionecroză a țesutului cu ajutorul unei sonde menținute 40–60 de minute;
• Divulsia prostatică – ruperea comisurei anterioare a prostatei;
• Proteze endoprostatice – plasate la nivelul uretrei posterioare sub control ecografic sau endoscopic, pot înlocui sonda uretrală permanentă;
• Incizia transuretrală a prostatei (ITUP) – incizie profundă de la nivelul cervixului vezical până la colicul seminal;
• Prostatectomia transuretrală indusă cu laser (TULIP) – valoare terapeutică redusă

Tratament medicamentos

Deoarece dezvoltarea prostatei și modificările de volum (hiperplazia) sunt procese androgen-dependente, tratamentul farmacologic se adresează componentei hormonale.

Finasterid (Proscar) – inhibă 5-alfa-reductaza (enzima care transformă testosteronul în DHT) și reduce semnificativ nivelul plasmatic al enzimei, ameliorând simptomele.

Blocanți alfa-1 adrenergici – acționează rapid, ameliorând simptomele și crescând debitul urinar.

Anti-aromatază – complex enzimatic responsabil pentru transformarea androgenilor în estrogeni.

Diagnosticul stricturii uretrale

Diagnosticul se stabilește pe baza anamnezei, a simptomelor și semnelor specifice, precum și a examenelor paraclinice.

Examenele paraclinice care investighează segmentul uretral sunt:

1. Imagistice

• Ecografia abdominală;
• Ecografia uretrală, care evidențiază lungimea stricturii și gradul de obstructie a lumenului uretral;
• Radiografia renală simplă și urografia;
• Uretrografia retrogradă sau mictională, care evidențiază lungimea și numărul stricturilor;
• Uretroscopia.

2. Investigații de laborator

• Ureea și creatinina serică, care pot fi crescute în caz de insuficiență renală cronică;
• Sumarul de urină și urocultura, care evidențiază eventualele infecții urinare asociate.

Ce sunt stricturile uretrale?

Sistemul urinar este alcătuit din rinichi, la nivelul cărora se formează urina, uretere (două conducte care conectează rinichii cu vezica urinară), vezica urinară și uretra (conduct prin care urina este eliminată din vezică).

Terapia litiazei urinare

Calculii urinari reprezintă, ca frecvență, a treia cea mai întâlnită boală a tractului urinar, după infecțiile urinare și bolile prostatei. Cauzele formării acestora în sistemul urinar diferă în funcție de localizarea lor: calculii care se formează în rinichi (aparatul urinar superior) versus calculii vezicali (aparatul urinar inferior).

Litiaza aparatului urinar superior apare în condițiile de suprasaturație cristalină a urinei și de existența unui nucleu de cristalizare. Calculii vezicali sunt aproape întotdeauna expresia unei patologii preexistente, cel mai frecvent a unei suferințe prostatice (apar ca o complicație a adenomului de prostată) sau a unei stricturi uretrale.

Simptomatologia este variată și depinde de mărimea calculilor, de localizarea lor și de impactul asupra tractului urinar. Cel mai frecvent și cunoscut simptom este colica renală, consecință a obstrucției ureterale unilaterale, provocată de migrarea unui calcul mic din rinichi spre vezică. Calculii renali mari sunt, de obicei, „silencioși”, prezentând simptome puține și nespecifice, iar calculii vezicali se asociază cu hematurie (urinarea cu sânge), disurie (urinarea cu dificultate) și urinare întreruptă.

Tratamentul litiazei urinare este complex și multimodal, incluzând:

• tratament medicamentos și cure de diureză pentru calculii mici și eliminabili;
• litotritia extracorporeală cu unde de șoc (ESWL);
• litotritia percutanată (NLP);
• chirurgia deschisă, în cazurile care nu pot fi tratate prin metode minim invazive.